Cumva, acest articol este în continuarea celor în care vă spuneam că marea grijă a poporului înconjurător este dacă mai ținem câinele sau nu.
Ei bine, îl ținem. 6 luni mai târziu, ne place de el mai mult ca oricând, mai ales că kiddo a început să-l conștientizeze în casă. Acum fie râde când îl vede, fie îl urmărește cu privirea, fie îi mai trage câte una peste urechi când e destul de aproape. El nu pare deloc afectat, dimpotrivă, par a avea o chimie mișto.
Are momente când e singurul care o poate opri din bocit, când îl vede pe Tony parcă îi ia cineva supărarea cu mâna. Și el simte asta și e mai circar ca oricând în momentele alea. Ca un frate mai mare.
Și cumva ne responsabilizează și mai tare, pentru că realizăm că avem încă o ființă în casă care trebuie îngrjjită și tratată cu atenție egală. Momente mișto petrecute afară sau în casă jucându-te cu el.
Pentru că, în caz că nu știți, bucuria cu care se joacă un câine este unul dintre cele mai mari exemple de sinceritate.
Și nu, nu dăm câinele 🙂 Ba ne gândim chiar să mai luăm unul.
Și abia aștept să se facă suficient de mare pitica încât să-l poată alerga prin casă.
2 comentarii Adaugă comentariu
Ciubuc. Tony Ciubuc 🙂
N-ai de ce sa dai cainele, ii va fi cel mai bun prieten celei mici
Si pe noi ne intrebau daca pastram pisicile fiindca li se parea imposibil ca un bebelus sa convietuiasca cu ele. Uite c-a convietuit fara probleme.