Câinele în vremuri de copil. Parenting cu necuvântătoarele

Articol din categoria: liliput

Cumva, acest articol este în continuarea celor în care vă spuneam că marea grijă a poporului înconjurător este dacă mai ținem câinele sau nu.

Ei bine, îl ținem. 6 luni  mai târziu, ne place de el mai mult ca oricând, mai ales că kiddo a început să-l conștientizeze în casă. Acum fie râde când îl vede, fie îl urmărește cu privirea, fie îi mai trage câte una peste urechi când e destul de aproape. El nu pare deloc afectat, dimpotrivă, par a avea o chimie mișto.

Are momente când e singurul care o poate opri din bocit, când îl vede pe Tony parcă îi ia cineva supărarea cu mâna. Și el simte asta și e mai circar ca oricând în momentele alea. Ca un frate mai mare.

Și cumva ne responsabilizează și mai tare, pentru că realizăm că avem încă o ființă în casă care trebuie îngrjjită și tratată cu atenție egală. Momente mișto petrecute afară sau în casă jucându-te cu el.

Pentru că, în caz că nu știți, bucuria cu care se joacă un câine este unul dintre cele mai mari exemple de sinceritate.

Și nu, nu dăm câinele 🙂 Ba ne gândim chiar să mai luăm unul.

Și abia aștept să se facă suficient de mare pitica încât să-l poată alerga prin casă.

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Ciubuc. Tony Ciubuc 🙂
    N-ai de ce sa dai cainele, ii va fi cel mai bun prieten celei mici

  2. #2 Comentariu nou

    Si pe noi ne intrebau daca pastram pisicile fiindca li se parea imposibil ca un bebelus sa convietuiasca cu ele. Uite c-a convietuit fara probleme.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.