Ăsta e noul „eu te-am făcut, eu te omor!” din zilele noastre.

Cea mai mare doză de uimire pe care am avut-o după ce s-a născut kiddo a fost să văd că nu toată lumea e normală la cap, că există încă părinți care țipă la copii, care îi infofolosesc la 40 de grade, care își lasă copiii să fie bully la locurile de joacă, să smulgă, să apuce, să bruscheze alți copii. Nu prea ai ce face, nu te bagi în felul în care cineva își educă copilul, doar în momentul în care este copilul tău victima copilului său.

Ăștia de mai sus să zicem că nu sunt neapărat în bula noastră, ci aparțin altor lumi și altei culturi la care au fost expuși.

Dar, o chestie pe care am observat-o prin călătoriile mele internautice sub formă de fantomă ( sufăr de voyerism online, mi-am impus ca pe teme de copii doar să citesc chestii din internet, nu să mă și implic) este puterea de viață și de moarte pe care și-o arogă părinții, în virtutea faptului că ei sunt cei care plătesc pentru chestiile copiilor.

Te îmbraci cu ce zic eu, că eu plătesc, e normal ca eu să decid – asta a fost chestia care m-a triggeruit cel mai tare.

Copilul nu are nici un drept de veto, nu are voie la opinie, la gusturi, la plăceri vinovate vestimentare, la nimic, pentru că părinții plătesc, deci ei decid ce haine poartă.

Lucru care, din punctul nostru de vedere, e maxim de nociv, pentru că ai tăiat din start încrederea în sine a copilului, încrederea că poate lua decizii, că poate judeca pentru el, că poate alege chestiile care îi plac. Și că e bine să îi placă lucruri, să-i displacă lucruri, să aibă stilul propriu și nu să adopte unul impus.

Nu poți obliga un copil să poarte verde pentru că ție îți place verdele sau îți place cum îi stă cu verde, dacă el preferă albastru sau roz. What the fuck ever vrea copilul ăla să poarte.

Înțeleg importanța de a lua decizii care țin de viitorul copilului și unde nu are încă o capacitate suficientă de discernământ, cum ar fi cazul grădiniței sau școlii, dar să invadezi intimitatea și autonomia copilului doar pentru că TU îi plătești cei 70 de lei pe o pereche de pantaloni sau 40 de lei pe un tricou mi se pare absurd.

Mă aprind așa tare la subiectul ăsta pentru că am trăit situația asta în copilărie, când am fost nevoit să port cea mai urâtă geacă din istoria gecilor toată iarna din clasa a 8a, pentru că mi-o luase bunică-mea și era bună, că era groasă. Odios de urâtă geacă, încă mi-o amintesc, un albastru căcăniu, lungă până la genunchi, care avea 123143 de kile.

Fix în perioada în care toți colegii mei aveau geacă cu Indiana Hawks, că erau la modă.

Dar na, psihologii și terapeuții trebuie să aibă clienți și peste 20 de ani, pentru că traumele nu dispar cu generațiile, doar se transformă și se adaptează.